„Nu vreau să aud de haine din materiale reciclate.”
Vocea bărbatului răsună ușor iritat printre rafturile unui magazin de haine din București. Ținea de mână un copil de vreo zece ani, care tocmai descoperise eticheta verde a unui tricou „eco-friendly”. În câteva secunde, dintr-o conversație banală de cumpărături, am asistat la o radiografie a felului în care România se raportează, încă, la ideea de sustenabilitate: cu reticență, confuzie și un soi de suspiciune față de „reciclat”.
Pe de o parte, țara noastră a făcut în ultimii ani pași importanți în direcția unei economii circulare. Pe de altă parte, mentalitățile par să țină pasul mai greu decât legislația sau tehnologia.
Lecția ambalajelor: România plătește 50 de bani pentru viitorul său
De la sfârșitul lui 2023, România a intrat în rândul țărilor care au implementat Sistemul Garanție-Returnare (SGR): pentru fiecare sticlă, doză sau PET cumpărat, consumatorul plătește o garanție de 50 de bani. Îi primește înapoi doar dacă returnează ambalajul la un punct de colectare. Pare o simplă formalitate, dar în realitate e o schimbare profundă de comportament.
La mai puțin de doi ani de la lansare, cifrele arată promițător: aproape 7 miliarde de ambalaje au fost deja returnate, iar rata de colectare a depășit 80%, potrivit datelor RetuRO. În unele luni, s-a ajuns chiar la 90%. Într-o țară unde, ani la rând, plasticul a fost sinonim cu gunoiul, nu cu resursa, SGR-ul a devenit un exemplu de mobilizare colectivă.
Prin comparație, Germania — pionierul acestui sistem — a ajuns la performanțe similare după aproape un deceniu de rafinare. România are, așadar, șansa rară de a sări câteva etape și de a construi direct pe o infrastructură modernă.
Și totuși, diferența dintre noi și restul Europei nu se măsoară doar în kilograme de plastic reciclat, ci și în modul în care oamenii privesc reciclarea: acolo, returnarea ambalajului e un gest reflex; la noi, e încă o corvoadă, o obligație.
100% reciclat – un vis care prinde formă în alte țări
În nordul Europei, marile lanțuri de retail au trecut deja la ambalaje complet reciclabile sau realizate integral din materiale reciclate. În Danemarca, de exemplu, berea Carlsberg a introdus primele sticle din fibră vegetală biodegradabilă. În Olanda, marile supermarketuri experimentează „rafturi fără plastic”. Iar în Germania, aproape orice sticlă de apă sau suc are o viață de zeci de cicluri – se spală, se reumple, se repune pe piață.
În România, abia începem să învățăm acest alfabet. Uneori, reciclarea e percepută mai degrabă ca o obligație impusă de Uniunea Europeană decât ca o alegere firească. Și totuși, ceva începe să se miște – companiile mari încep să comunice transparent despre ambalajele lor, iar consumatorii, încet-încet, încep să ceară alternative mai curate.
Reciclarea hainelor: capitolul la care încă bâjbâim
Dacă la ambalaje am făcut pași concreți, la reciclarea hainelor suntem abia la prolog. România generează anual între 160.000 și 250.000 de tone de deșeuri textile, potrivit datelor Ministerului Mediului, dar doar 10% ajung să fie reutilizate sau reciclate. Restul sfârșesc la groapa de gunoi sau, în cel mai bun caz, pe piața second-hand.
Din 2025, toate statele UE – inclusiv România – vor fi obligate să implementeze colectarea separată a deșeurilor textile. Asta înseamnă containere dedicate, sisteme de sortare automată și colaborări cu industrii care pot transforma fibrele vechi în noi materiale.
Țări ca Suedia, Finlanda sau Olanda fac deja asta de ani buni. În Finlanda, de exemplu, există centre urbane unde poți duce hainele vechi și primești reduceri pentru produse noi fabricate din fibre reciclate. În Spania, brandurile de modă locală investesc în cercetare pentru a transforma resturile textile în fire reutilizabile de calitate.
La noi, discuția e abia la nivel de pilot. Iar între timp, hainele „eco”, din materiale reciclate, ajung adesea să fie privite cu neîncredere, așa cum am auzit în acel magazin.
O prejudecată care ne costă viitorul
„Nu vreau să aud de haine din materiale reciclate” nu e doar o replică întâmplătoare, ci o formă de rezistență culturală. În mintea multora, reciclarea încă poartă stigmatul de „ieftin” sau „imperfect”. Dar adevărul e exact invers: în moda sustenabilă, procesul de reciclare e adesea mai costisitor, iar calitatea produsului final – mai controlată.
Branduri europene precum Patagonia, Stella McCartney sau Arket au demonstrat că hainele din fibre reciclate pot fi nu doar estetice, ci și durabile. În România, însă, lipsa de educație ecologică și comunicare coerentă lasă în urmă ideea că „nou” înseamnă automat „mai bun”.
Mentalitatea – cea mai greu de reciclat resursă
România nu mai e o țară care doar „recuperează din urmă” în privința reciclării. În doar câțiva ani, am trecut de la lipsa totală a infrastructurii la un sistem funcțional, recunoscut în Europa. Dar progresul real se va măsura nu în tone de plastic, ci în modul în care ne schimbăm comportamentele.
Poate că acel tată, peste câțiva ani, va cumpăra cu mândrie o geacă din materiale reciclate și îi va spune fiului său că a făcut o alegere responsabilă. Până atunci însă, avem de lucrat la cel mai greu proces de reciclare dintre toate: cel al mentalităților.
